Tigara din parfum
Isi ridica usor ochii catre cer. Si gandurile lui sfredeleau fara pic de greutate paturile innorate. Nu credea in nimic. Si totul credea in el. Nu isi arata suferintele, tacerile, bucuriile, decat atunci cand zambea rar. Si atunci, numai atunci, lumea toata era a lui.
Noaptea isi impletea pletele cu negura si din coltul ferestrei adulmeca orasul. Nimeni nu-l stia. Nimeni nu banuia ca exista. Poate numai accea care, invaluita in matasuri scumpe, isi odihnea genele obosite in patul lui. O privea din cand in cand si i se parea ca umbre nedeslusite isi contopesc trupul cu al ei. Si atunci ar fi vrut ca toata lumea sa treaca sub sabia lui. Ca si cei morti, dar mai ales cei vii sa nu o atinga. Nici macar in vise. Iar ea, nici nu stia cine este.
Luminile orasului ii mangaiau chipul. Afara, briza se juca de zor cu o suvita rebela, raspandind in toata incaperea mirosul parfumului lui. Si, fascinat, vantul il purta mai departe, in intregul cartier, in intregul oras. O lume intreaga mirosea a un singur parfum. O lume intreaga respira, cand respira si el.
Si, in tacerea apasatoare a noptii, gandurile lui se indreptau catre niciunde. Zburau frenetic, de acolo de unde se nasteau, rascolind intunericul cu geamatul lor, pentru ca mai apoi sa moara departe, acolo unde ochii lui, tinta, nu ajungeau niciodata.
Cateodata, fumul tigarii putea fi confundat cu multitudinea de ganduri. Se misca greoi, rotindu-se in valatuci, amestecati cu toata fiinta lui. Si tot atunci, vantul ii purta mai departe povestea.
Asa a ajuns la mine, tot intr-o seara de vara cand zorii se incapatanau sa se arate iar ghearele intunericului trasau rani adanci pe obraz. Intra pe fereastra ca un oftat ratacit, amestecat cu dorinta si nepasare. Venise ratacind in cautatea niciundelui, ametit de propriul parfum. M-a privit pentru o clipa, indeajuns sa nu-l mai uit niciodata, dupa care, la fel de usor a plecat. Am stiut de atunci ca zilele vor fi din cale afara de lungi, noptile mai mult decat grele si reci, iar fereastra va sta mereu deschisa.
Din cand in cand, cutreiera cartierul, orasul, lumea, pentru a se odihni pe umarul meu. Nu spunea nimic, cu toate ca stiam dinainte totul. Ii ascultam numai oftatul, gandurile razlete indreptate catre ea, inima batand frenetic, injuraturile fugare si miile de intrebari legate de mine. Ii gustam parfumul si realizez ca am devenit fumatoare. Si, ametita de el, visez cu ochii deschisi catre un colt de lume, catre o fereastra pe pervazul careia sta privind din inaltimi lumea. Ma intreb daca nu cumva lumea aceasta ar fi mai goala fara tigara din parfumul lui.
Si ma mir ca acea tigara nu se stinge niciodata. Atunci cand va pleca, voi sti fara sa isi anunte despartirea. Voi sti ca ochii lui nu vor mai privi agale catre ea, ca umbrele nu o vor mai chinui si el nu se mai lupta cu ele. Voi sti ca intunericul nu va mai avea chip. Voi sti ca ziua va capata forma. Voi sti ca tigarea din parfumul lui s-a stins.
Dar pana atunci…
De noapte si fum
N-ai sa mai astepti nici o secunda, nu? De sus, din departarile cele mai crancene te vei asterne, cu zambetul pe buze, peste fata lumii. Acolo unde crestele iti vor atinge mantia vei presara peste ele rugina si aerul vechi. Le vei impodobi cum stii mai bine varfurile ascutite in toate culorile tale. Iar ele, cuminti, isi vor imbraca haina greoaie, se vor scutura de caldura care le apasa si, fericite, isi vor primeni fetele stand mandre in asfintit.
Vei lasa pentru ele stropii cei reci si adierile transformate in tumultoasele vartejuri. Fara nici un cuvant vei trece mai departe catre zgomotoasele citadele, in care cei multi nici nu vor observa ca existi. Poate doar indragostitii se vor bucura cand ii vei mangaia cu razele tale nu atat de fierbinti si vor surade sagalnic cand te vei scutura deasupra lor, fosnind usor.
Desigur ca cei mai multi vor injura printre dinti la atingerea broboanelor reci ca gheata, taioase mai ceva ca cel mai fin otel. Isi vor acoperi trupurile inghetate in paltoane lungi si grele, vor alerga frenetic pe strazile aglomerate si pline de baltoace, vor striga in gura mare cand cineva, mult mai grabit ca ei ii va improsca cu amestecul acela de apa si noroi.
Cu toate astea, maretia ta va fi pretuita. De livezile bogate, de rugul de vie nesapat si neingrijit din curtea bunicii, de florile sadite cu mare grija si uitate in deznadejde de cei care i-au urmat, de cainele care se bucura la venirea ta si care a disparut odata cu ea. Vei fii pretuita de ferestrele pe care acum nu se mai uita nimeni in speranta ca vor anunta venirea cuiva drag. Si de gutuiul din curtea vecinului care a imabtranit odata cu vremea.
Vei mai fii pretuita de strazile Ploiestiului nu atat de aglomerate ca cele de aici. De castanii cei infloriti a doua oara la venirea ta, de bancile din parcuri pe care se inghesuie zgribuliti pustanii, disputandu-si aceeasi umbrela, de strugurii “de masa” care ii placeau ei atat de mult, de toate fructele pe care le manca cu placere, de firul de fum de pe hornul casei ei, care anul acesta nu se va mai ivi, de zornaitul cheilor de dimineata care pastrau sub ele toata agoniseala ei de-o viata, de aleea cu sens unic ce ducea catre poarta ei, de soneria apasata usor dimineata la sapte, cand eu inca dormeam sau de mireasma cratitelor cu bunatati care mi se intideau obosite pe aragaz, cand ma trezeam. De merele rase cu lamaie si zahar, de gogosile cu dulceata si de praful de pe televizor care disparea ca prin minune atunci cand aparea ea.
Vei mai fii pretuita si de lacrimile care anuntau o mare bucurie, de ziua ei de nastere si tortul pe care i-l facea mama, de serile lungi in care palavrageam pana in zori si de toate amintirile care ii rostesc numele. Dar cel mai mult, vei fii pretuita de mine, cea care isi doreste sa mai atingi crestele impadurite, sa mai presari picaturi reci sa o mai aduci zgribulita sau sa mai trantesti in spatele ei cate o usa…
Mi-e dor de tine…..
Răzvrătirea
Dacă într-o noapte luna ai fura
Nimic dintr-o trădare nu te-ar mai atinge!
Căci sufletul de ţi l-ar cere, tu l-ai da
Şi n-ai vedea din nou lumina că se stinge!
Şi nici măcar o stea n-ai mai lăsa
Pe cerul roş, cel împânzit cu dorurile mele,
Nici umbra mea măcar nu te-ar mai înalţa
Şi nici n-ai mai putea urca acolo sus, la ele!
Dar pentru că ales-ai nemurirea
În faţa ta mă-nclin, bărbate!
Căci nu de dor lăsat-ai desăvârşirea
Ci pentru un chip mai luminos se poate!
Si, atunci, pentru ce lupt eu, nu te-interesează!
Căci numai sufletul meu gol încă viseză
La ce odată însemna o lege
Şi tot la cel ce-mparte şi-nţelege!
Dar pentru că mai ştiu că-n casa asta
Nu-i numai jale şi mai e şi chin
Voi stinge tot din lumea asta
Şi voi spăla cămaşa de al tău venin!
Căci pământean de eşti, eu nu te voi!
Şi nici nu te-am cerut vreodată-aşa!
Voi căuta, căci ştiu că printre noi
E Lupul Alb ce Sânziana îşi dorea!
Nu-i renunţare decât la trup de lut
Şi-ncet, m-oi ridica şi iar oi merge
Şi voi ajunge unde tu n-ai mai putut
Şi poate atunci, vei înţelege!
Dar carul meu, ce-l luminează luna
Merge greoi căci lumea e amară!
Cu toate astea ştiu că ea e numai una
Şi nu încearcă să se stingă, ca să doară…
De foc si umbre va pieri omul!
Nu stiu de ce dar, din ce in ce mai des realizez ca traiesc in lumea asta. Nu-mi face nici o placere sa descopar zilnic ca oamenii sunt mai rai decat raul. Ca raul devine mic copil pe langa rautatea de care poate da dovada rasa umana.
Si, cu atat mai mult cu cat tata (pacat ca nu l-am ascultat de cate ori ma indemna sa revin cu picioarele pe pamant) mereu a avut grija sa ma previna de parsivitatea acestei lumi. Iar eu, in prostia si ignoranta-mi caracteristica nici ca-l bagam in seama, zicandu-mi in sinea mea ca el habar nu are pe ce lume este.
As vrea ca, macar o clipa sa pot da inapoi pentru ca, intr-un moment sau altul sa ma trezesc la indemnul lui. Dar nu poate fi asa. Si nici nu va mai fi vreodata. Asa ca, iata-ma pusa in fata faptelor implinite si, constat cu stupefactie ca, exact oamenii in care trebuie sa te increzi, exact oamenii cu care ai crescut si credeai ca te iubesc (si nu vorbesc aici de familia mea) tocmai acei oameni despre care inveti ca trebuie st e ajute si sa te pretuiasca, sa-ti fie alaturi ca si parinti spirituali, ei bine, chiar ei iti sunt cei mai apropiati dusmani. Lupii Negri isi arata in sfarsit, fata.
Nu stiu daca pot spune ca simt dezamagire, cat dezgust. Nu tristete, cat o otrava mult mai puternica a sufletului, rautatea. Care de altfel, nu imi sta in caracter, cu toate ca incerc din rasputeri sa fiu catodata, asa. Imi doresc din tot sufletul ce e mai rau pentru acesti falsi oameni, pentru aceste finite care nu merita sa traiasca, cu atat mai mult sa se bucure de viata sau de copiii lor. Si stai cateodata si te intrebi, cum aceste bestii cu chip de om pot crea o viata atat de inocenta si perfecta? Ei bine, pot. Si pot pentru ca tocmai acea viata sa le fie la un moment dat, lectie!
In alta ordine de idei, nu stiu nici daca am lacrimi pentru a sterge ce reusesc ei de fiecare data sa sape in sufletul meu, ori de cate ori le este pronuntat numai numele, cu atat mai mult sa mai si aud ceva despre ei. Imi este rusine ca eu pot cunoaste astfel de oameni. Imi este rusine ca, unii dintre ei poate m-au tinut in brate si m-au alintat in vremuri de mult apuse. Imi este rusine ca le-am sarutat mana intr-un moment important din viata mea si, mai mult decat atat, imi este rusine ca am putut, macar pentur o clipa, de dragul unei personae foarte dragi mie sa cred ca pot fi altfel.
Imi este rusine ca am fost slaba si am cedat de multe ori in fata lor, ca le-am putut darui chiar si un zambet atat de pretios pentru mine, ca le-am calcat pragul crezand ca daca stau intr-o casa in care au locuit oameni, pot fi si ei denumiti astfel. Imi este rusine ca nu l-am ascultat pe tata, ca nu am crezut in el, ca am putut macar o clipa sa-mi imaginez ca lumea, desi iti zambeste, desi iti aduce flori, desi te lasa sa ii mangai copiii, te poate ucide in halul asta, otravindu-te!
Asa ca, cu toate ca din punctul meu de vedere aceste scursuri umane nu merita nici macar cele mai crunte pedepse pentru faptele lor, pentru ca si ele ar fi prea pretioase in fata unor astfel de specimene, eu ma voi lupta cu mizeria umana!
O voi tara (a se citi “tiri” cu diacritice) prin toate chinurile iadului, voi face pact cu toti prietenii intunericului si voi invoca toate fetele mele diabolice pentru a-i face sa regrete fiecare picatura din patetica lor viata, despre care cred cu certitudine ca o merita!
Nechemare
Cine o fi
Fara sa stii
O noapte si-o zi?
Cine ti-a spus
Ca am mers sus
Si-n munte catre Apus
Am ajuns?
Si cine iti spune
Ca o stea fara nume
Astazi cade in lume
De jos sa adune
Suflete nebune?
Daca ai sa pleci
Fara sa-ntelegi
Si fara sa stergi
Lacrimi ca de soare
Care dor mai tare
Decat a mea suflare,
Atunci am sa stiu
Ca nu mai esti viu
Si in codru pustiu
Am sa ma inchid
Sa-ti aud chemare
Dincolo de zare
Inrosita-n vene
De cantecele mele.
Asa tu sa stii
Si cand vrei sa vii
Sa te uiti in soare
Dup-a mea carare
Si sa pui izvor
Peste al meu dor
Ape sa il spele
Si-n caldari de stele
Sa adune-n cer
Sufletu-mi stingher.
Cand stelele cad dar nu mor…
Parca in ultimul timp mi-e dat sa constientizez la cote maxime pierderile din jurul meu. Nimic nu poate alina suferinta, golul, amaraciunea si incrancenarea atunci cand constati ca prieteni dragi, oameni pe care ii iubesti si le porti un sincer respect dispar pentru totdeauna de langa tine. Nu stiu daca ar trebui sa fim revoltati sau nu, stiu doar ca, desi lacrimile imi curg fara sa le pot opri, lumea de sus este mai buna decat cea de aici. Si este plina de oamenii care ne parasesc pentru ca, ei sunt mai buni decat lumea asta.
As vrea, macar pentru o clipa sa mai simt privirea sfredelitoare care, dincolo de o aparenta duritate ascundea multa blandete. As mai fi vrut, macar pentru o secunda ca glasul sau sa imi mangaie auzul cu sfaturile pe care, cu siguranta nu le voi uita niciodata. Si, mai mult decat atat as vrea sa-i mai vad macar o data chipul de dac, semet, mandru si totodata bland, care a calcat alaturi de mine prin atatea locuri sfinte…
Nu pot decat, cu durere sa ma despart de toate astea, gandindu-ma ca o stea ca Gelu nu poate sa moara niciodata, ci numai sa vegheze de la locul sau, asupra celor care il vor iubi mereu. Si, dincolo de toate astea, nu pot sa mai adaug decat: Sarut Mana, Nasule!!!
Te recunosti?
Imi pare rau ca timpul nu s-a scurs
Atata timp cat eu sunt jos si tu esti sus.
Ma doare ochiul cel ce ma priveste
Si-acel cuvant ce parca sfredeleste
Tot ce a fost frumos si nu s-a stins
Toate luminile si toate cate-am zis
Si toata munca ce-n zadar ar fi
Daca-as pleca, iar tu n-ai sa mai fii!….
Cand prietenii nu-ti mai sunt prieteni
Sau asa se comporta cateodata… Sunt momente in viata fiecaruia dintre noi in care, vrem nu vrem, ranim oamenii din jurul nostru. Inconstient sau nu, realizam asta la un moment dat din comportamentul lor. Si spun din comportament pentru ca nu au curajul sa vina sa te traga de maneca atunci cand considera ca ai gresit. Si te lasa sa te complaci intr-o stare aiurea, fara sa-ti adreseze zile intregi vreun cuvant sau, cel putin pana nu intervii tu.
Si atunci, abia atunci, incearca sa dea vina numai pe tine: ca nu stiu ce le-ai facut, ca nu stiu ce ai zis, ca te-ai purtat ca dracu. Bun…. Conteaza ca a trecut o vesnicie (a se citi si cateva luni sau saptamani) si tu nu-ti mai amintesti scena de care tu esti acuzat? Nu. Pentru ca ei prefera sa uite. Dar uita nemaibagandu-te in seama. Sau purtandu-se ca si cum inca sunt foarte afectati de acel moment.
Si acum vine intrebarea mea? De ce dracu oamenii nu au curajul raspunderii? De ce imi imaginez eu (scuze, trebuia sa spun, intrebarile) ca toata lumea poate discuta deschis despre tot ce-i framanta? De ce ajung sa cred ca majoritatea oamenilor este o gloata fricoasa care prefera sa “uite” dar sa-si aminteasca ori de cate ori e nevoie de tot felul de situatii penibile si jenante, in loc sa le clarifice? Si, mai mult, de ce eu tot dau peste oameni din astia? Ca vad ca de la mine tot nu invata nimic, ba mai mult, ajung sa te critice/bombane/urasca ori de cate ori ai dreptate? Dar oare sunt in stare sa se intrebe de ce eu am in cele mai multe cazuri dreptate? Nu. Pentru ca, atunci cand sunt suparati, uita de toate momentele anterioare in care, pentru fiecare am gasit un cuvant bun.
In consecinta, eu nu cred in prietenii. Cred in relatii care se construiesc pe baza unor simbioze de moment care, odata ce se disipa (acele simbioze), dispar in neant, evident in urma unor certuri sau diferente de opinii. Poate de asta nici un om nu are prea multi prieteni… pentru ca nu exista doua persoane care sa poata functiona pe acceasi frecventa.
Asa ca… nu sfatuiesc pe nimeni sa procedeze ca mine si sa discute despre problemele pe care le au cu ceilalti. In acest fel vor reusi sa ajunga persoane mature, destul de intelepte incat sa se descurce in timp, cu toate frustrarile, nelamuririle, intrebarile, comportamentele deviante si tot asa! Si voi descoperi cu bucurie peste timp ca memoria mea va fi incarcata doar de momente frumoase, amintiri de pret, relatii de durata si sanatoase, pe cand a lor, pe langa toate acestea enumerate mai sus va avea si pete negre numite cu grija “prefer sa uit”, transformate in neuitari, de-a lungul timpului. Stau si ma intreb, oare o fi sanatoasa atitudinea asta? Ba mai mult, cine va avea mai mult de castigat?….. Dupa unii, LECITINA!!!!!
Cand timpul nu mai are rabdare… (II)
Nu stiu cati se gandesc, odata cu tragica pierdere a lui Florian Pittis, ca lumea culturala romaneasca a inceput sa fie secerata de valorile ei. Pe rand, incetul cu incetul, oamenii mari cu care am crescut, care ne-au format pe noi ca si identitate culturala, oamenii care ne-au facut sa zambim, sau sa radem in hohote sau chiar sa lacrimam de emotie, dispar, unul cate unul.
Poate asa le-a fost scris sau, poate asa ne este noua scris sa pierdem, valori, emotii, talente, in favoarea unei scene mult prea goale si triste. Acum mai bine de un an, se stingea din viata, o stea a muzicii romanesti: Laura Stoica. Multi au declarat in acele negre zile ca nu o vor uita. Cati insa isi mai amintesc astazi de “Focul” din privirile ei?
In octombrie anul trecut, un alt nume mare al scenei culturale romanesti inchidea ochii pentru totdeauna: Ernest Maftei. Badia a adus zambete pe chipul oamenilor pana in ultima clipa a vietii sale. Astazi, in semn de respect, in loc sa fie undeva la loc de cinste pentru cinematografia romaneasca, face reclama si post mortem, la o binecunoscuta firma de mezeluri. Pentru ca asa stim noi sa ne cinstim valorile. Si mortii.
Dupa el au mai urmat cativa. Si o amintesc aici, pe regretata Jeana Gheorghiu, om de televiziune, om de radio si, dincolo de toate, pentru mine, profesor. De la dansa am invatat, cum poate nu am facut-o de la nimeni altcineva, ce inseamna sa inveti. Ce inseamna sa iti cunosti valoarea si limitele, sa stii ce sa ceri de la tine si sa-ti impui o rigurozitate in comportament, gandire, profesie si in intreaga fiinta. Am invatat sa fac TV. Si Radio. Si am invatat sa dau examene inrosite de epixtasis, pe care sa le iau cu 10. Am injurat-o mult in facultate, asa cum mai toti o faceam. Dar am iubit-o enorm cand am realizat ca exigenta de care dadea dovada era de fapt, masca unui profesionalism cum rar o sa mai intalnesc. A unei vaste culturi generale si a unei complete culturi de presa Radio si TV. Si, pot spune cu mana pe inima, ca daca astazi stiu sa fac jurnalism, de la Jeana Gheroghiu stiu!
Apoi i-a urmat in tacere, Adrian Pintea. Iancu Jianu dupa care majoritatea fetelor au plans, nu mai este. A luat, tot in tacere, o parte din sufletul fiecarui om care l-a iubit si i-a iubit filmele. A luat cu el o parte semnificativa din talentul cultural al acestui popor. Era si normal. Ii apartinea de drept. Dar a mai luat ceva, pe care niciodata, noi ca popor, nu il vom mai avea: dragostea de neam, transpusa in filmele sale. Acea dragoste de pamant a lui Rebreanu, aceeasi dragoste de pamant a lui Cosbuc! Odata cu Adrian Pintea, o parte din aceasta dragoste, s-a intors acolo sus, unde se imparte poate intre alte nume mari precum Decebal, Mihai Viteazul, Cuza, Eminescu, Creanga, Vlahuta si altii. Iertare pentru cei nementionati care au tot dreptul sa fie pomeniti.
Iar acum, Florian Pittis. De parca lista de dinainte nu ar fi fost indeajuns de lunga. Cateodata, disperarea si durerea te face sa te intrebi: Oare cine urmeaza? Se pare intr-adevar, ca timpul nu mai are rabdare…
Pentru toate cate le-am vandut, pentru toate de cate ne-am batut joc, Cineva a hotarat ca o parte din oamenii care ne ridicau pe noi ca neam, sa dispara… Poate macar memoria ii va pastra fiecaruia, lumina si respectul cuvenit…
