De azi
Aseară mi-am văzut trecutul
Bătând iar pe la porţi
De parcă nenăscutul
Ar mai putea împinge roţi!
Iar noaptea, în lumina-i sfidătoare
Vedeam urgia unei vieţi
Ce strigă până moare.
Şi ziua, în lumina nefirească,
Vântul se răsucea, nevrând să mai trăiască.
Dar n-am putut să mă întorc
Şi în lumină să înot.
Aşa, ca mai demult, când lumea răscolea
Am strâns şi oblojit, adânca rană-a mea.
Da, i-am trădat şi-am mers tot mai departe
Pentru că lumea mea striga de mult prin şoapte!
Nici brazii cei înalţi, nici falnicele creste
Nu m-au întors din drum, nu m-au făcut să-mi pese.
El a ramas, zidit între coroane şi vechi chingi
Strigând în urma-mi şi făurind iar zimţi.
Din sângele-i amestecat cu lacrimi am cules
O ramură, să-mi amintească ce-am ales.
Şi ochii lui, din zări ascunse mă privesc
Căci pentru El, tot Sânziană mă numesc!
