anizaima

M-am gandit sa dau nastere unui ciclu de cicatrici sentimentale, in care vreau sa contabilizez urmele lasate in sufletul si in comportamentul nostru de cei cu care ne impartim viata, de cei in a caror companie ne pierdem perioade semnificative de timp si ale caror personalitati si-au lasat intr-un fel sau altul amprenta asupra actiunilor noastre, fie ei parinti, profesori, prieteni, dusmani, iubite etc. Sunt de parere ca fiecare persoana cu care interactionam are un anumit impact asupra noastra, descopar surprins idei, ticuri, gesturi, gusturi sau reactii ramase chiar (sau mai ales) dupa ce contactul se incheie. Acest capitol al vietii mele se numeste simplu “Oameni”.

Subcapitolul de azi se refera la iubirea aia, da, aia de care se vorbeste atat si se spune nimic, aia care ar trebui simtita si traita, nu vorbita, aia pe care ne-o insereaza povestile din copilarie doar pentru a ne aduce mai devreme sau mai tarziu la trista concluzie ca nu exista. E un fel de Mos Craciun al oamenilor mari. Subcapitolul asta se refera la dragoste, la fixuri, la obsesii, la impliniri, la dezamagiri, la copilarii, la senzatii, neplaceri si regrete.

De pe blogul lui Woogie mi-a venit ideea cuantificarii gesturilor, fixurilor si obsesiilor ramase de pe urma fostelor trairi, care acum par ridicole si copilaresti, negandite sau umilitoare, dar care atunci insemnau mai mult decat primii pasi spre luna, leacul contra cancerului si toate razboaiele din lume la un loc. Declaram cu tarie ca nu am ramas influentat, ca sunt suficient de matur si de puternic sufleteste incat sa decid singur ce anume are sau nu are voie sa ma doboare, ce anume poate sau nu sa imi mai trezeasca vreo tresarire. Dar la o analiza mai profunda, nu e chiar asa.

Nu sufar si nici nu suspin la amintirea vreuneia (ma scot din sarite femeile care fac asta, nu suportam sa fiu langa cineva despre care sa stiu ca inca mai plange cateodata la amintirea fostului iubit, la cat de perfect i se paruse totul, consider o pierdere de timp si o suferinta inutila sa imi leg neuronii si clipele limitate de cineva care nu poate uita si nu se poate bucura de ce are alaturi, am fost in situatia asta si m-am lecuit); nu sun pe cineva la nu stiu cat timp dupa ce se termina doar ca sa incerc sa refac un lucru deja terminat; inteleg ce poate sa insemne sfarsitul si nu obisnuiesc sa trag de el; intr-un cuvant, nu raman marcat, de mult nu mai dezvolt obsesii sau resentimente, dar imi raman parti de conversatii, gesturi, idei, tot felul de astfel de mici nimicuri pe care le remarc cu surprindere si care mi s-au integrat in felul de a fi.

Spre exemplu: - nu mai merg de cot pe strada de cativa ani buni cu nimeni, chiar nu suport sa fiu tinut de cot, e o mica fobie stupida, inexplicabila, dar urasc stilul “de cot”, as prefera de mana, de gat, de cap, de picior, de orice altceva, sau poate chiar stilul “liber”, no strings attached; - tresar la auzul anumitor melodii, imi starnesc stari diverse: melancolie, dezgust, tristete, bucurie, caldura; uneori le caut eu, de unul singur, dintr-o tendinta masochista care mi s-a incetatenit de ceva vreme incoace; - am ajuns sa capat o mica alergie la vanilie si la mirosul ei, eu, care inainte eram de-a dreptul innebunit dupa ea; - am capatat si imi dezvolt benevol obsesia jocului cu parul, mai ales inainte de culcare, imi place ca o fata sa il aiba cat mai lung, parfumat si usor de incalcit; - mai am si obsesia mainilor, a degetelor si a antebratelor, a furnicaturilor fine pe care le da pipaitul; - am trecut prin mai multe setari predefinite pe care mi le stabilisem in memorie despre cum ar trebui sa arate dupa fiecare obsesie: de la ideea de bruneta cu ochi albastri (mortala combinatie, dar prea rara, aveam un prof care era de aceeasi parere), trecand pe la blonde (deh, ce sa-i faci, macho sunt eu sau nu?) si ajungand la satene cu parul cret, apoi drept, apoi dracu mai stie…

Inca n-am avut parte de ideea de roscata.(desi ne-am intalnit ieri, intamplator, si tu m-ai intrebat de cand nu ne-am mai vazut, ti-am zis ca de juma’ de an, ai devenit un morcovete inchis cu breton, esti fata serioasa, cine sa populeze mall-ul?, suntem fancy-trendy-cool, ce sa mai zic…) - mai am o problema cu sanii, adica e de preferabil sa fie acolo, nu neaparat in cantitati industriale, dar oricum, femeie, nu snowboard… Unii psihologi ar pune-o pe seama faptului ca am supt la tzatza pana dupa varsta de 2 ani, cica as avea un fel de fixatie orala, poate de-aia imi vine sa o trag de deget pe Shakira afara din afis, dar ajunge cu ciudateniile pe ziua de azi! - mai descopar de vreo 2-3 ori pe an cate un apus de soare perfect, reusesc sa imi fac timp si sa ma desprind de iuresul pe car mi-l impune treptat si fortat lumea inconjuratoare. Mai tii minte apusul? Nu, sigur nu-l mai tii…de ce-ai mai face-o?

Astea ar fi cateva fixuri, sechele ramase ca de pe urma unui razboi din care te bucuri ca te intorci intr-o bucata, dar cu mintea facuta ferfenita si impartita la miile de bucati de carne ramase din camarazii tai nemaiintorsi, la intamplarile prin care ai trecut si care ar fi inuman sa se fi transformat in scrum dupa exploziile care v-au despartit. Si m-am despartit odata chiar cu flori, altadata cu sarutari, sau cu suturi sau cu racnete… Diversitate, ce pot sa spun…

Nu vreau sa para insemnarea facuta pe un ton plangacios, chiar nu e… Vreau sa fie citita vesel, nu regret ce am facut, ci doar ceea ce n-am putut sau n-am avut curajul sau nesabuinta sa fac, iata o lectie pe care am invatat-o exagerat de tarziu si prea scump pe propria-mi piele. Am iubit intotdeauna, nu la fel, nu mai mult sau mai putin, la fiecare am gasit ceva care sa ma fascineze, ceva deosebit, de la un zambet la o idee, de la forma buzelor la cea a sanilor sau a nasului.

Uitandu-ma in urma gasesc amintiri dulci, prea putine decat ar fi trebuit, e drept, dar placute, nu imi traiesc viata in trecut, din fire sunt orientat spre viitor, am devenit de unul singur optimist, sunt mai putin naiv, dar si mai putin deschis in adevaratul sens al cuvantului, am pierdut putin din increderea pe care i-o datorez fiecaruia, dar zilnic ma zbat sa o mentin la cote normale, incerc sa ma strecor prin viata cu inima plina si ochii larg inchisi.

luat de la masca… no comment