De ce iubim trecutul?
Imi amintesc cu placere, la fel ca multi dintre noi, de anumite momente din trecut. Le analizez, imi impart gandurile cu aceste momente placute si, trag cat pot de mult cu dintii de ele. De acestea din urma. Dar atunci cand vine vorba si de celelalte, adica de momentele mai putin placute din trecut, oare ce ne face sa ne agatam cu atata disperare de ele?
O buna parte din ele exista pentru ca noi sa putem exista. Si, cu siguranta ca fara ele, nici noi nu am mai fi cei care suntem acum. Cu bune sau rele, le ducem in spate ca pe o mostenire pretioasa de care nu ne induram sa scapam. Oare ce se ascunde de fapt dincolo de masca aceasta, cu maiestrie construita pentru a proteja ceea ce numim de fapt, trecutul personal? Nimic altceva decat neputinta. Neputinta de a ne alege un viitor si da, daca ar trebui sa recunosc in fata cuiva sunt gata sa spun, ca sa nu mai aruncati voi cu pietre, fac parte din acea categorie care nu este in stare sa isi construiasca un viitor care sa imi poata conferi atata placere incat sa pot uita anumite aspecte ale trecutului.
De ce iubim trecutul? Pentru ca fara o parte din el, acea parte de care ne agatam, viata noastra ar fi extrem de goala. Si iarasi gresim pentru ca in felul acesta, nu numai ca nu vedem toate lucrurile care ne inconjoara ci si trecem cu usurinta peste oameni care ne pot ajuta sa uitam trecutul. Nu mai vorbesc despre cazurile in care trecutul iti ofera, exact ca un drog, acea stare de care ai nevoie pentru a reusi sa zambesti, in ciuda tuturor magariilor care stau agatate de acel trecut. Si uite asa, ajungi pentru unii, prezicator de seama daca incepi sa le spui ca anumite situatii se repeta si se vor repeta, ca anumiti oameni se vor mai intoarce in calea ta. Momentul iti ofera clipa lui de glorie, pe care tu o savurezi pe deplin. Pentru unii oameni, tu le stii pe toate. Dar mai stii ceva ce ei nu stiu: ca tu alimentezi acel trecut, ca tu il chemi si il faci sa vina, ca intr-un cerc din care nu vrei sa scapi nicicum. Tu esti cel care noaptea nu face altceva decat sa se gandeasca cum sa repare greselile din trecut si tot tu esti acela care se invinovateste ca acel trecut glorios este acum scris doar in carti. Dar tot tu esti cel pentru care trecutul nu sta bine inchis ci numai cu capacul pus, atat de neintepenit incat sa-l deschizi ori de cate ori ai nevoie de doza de drog numita trecut.
De asta iubim trecutul! Pentru ca noi, impreuna cu intreaga noastra existenta cotidiana reprezentam acest trecut! Pentru ca noi suntem acest trecut prin prisma caruia, viitorul nu exista!
cropcircles a zis,
iulie 3, 2007 at 9:54 pm
trecutul…pana la urma e aproape relativ. cateodata reusim sa stabilim o simbioza cu el, facandu-l aproape prezent. tipul ala de prezent personal, care iti alimenteaza fiecare pas inainte, inapoi, fiecare gand. dar care, pana urma, iti mananca fiecare resursa din jumatatea cealalta de prezent… orice bucata de trecut e o caramida din noi. si unele reusesc sa ne darame cu totul, sau, dimpotriva, sa ne tina in picioare.
anizaima a zis,
iulie 3, 2007 at 9:59 pm
Intr-adevar, pe mine pot spune ca acele caramizi ma tin in picioare… nu mereu dar… cu toate astea, ele fac parte din trecut! Si ar trebui, macar teoretic sa ramana acolo!
lucianv a zis,
iulie 4, 2007 at 9:35 am
Ciudat cum trecutul cuiva este viitorul altuia…Poate e chiar o ironie a sorţii să îţi vezi mişcările viitoare în amintiri străine. Atunci, oare sfaturile nu sunt decât reflexii asupra trecutului personal?…
anizaima a zis,
iulie 4, 2007 at 9:40 am
Am si spus asta, poate nu asa direct cum ai facut-o tu. Dar cand ajungi profet in tara ta, sfaturile, da, reprezinta reflexii asupra trecutului personal. Numai ca acel trecut personal, in linii mari se poate regasi in viata fiecaruia dintre noi. Cat despre trecutul cuiva care este viitorul altora… ce pot sa spun… uneori trecutul asta reprezinta un punct crucial de reper si pentru persoana care il detine dar si pentru cei pentru care acest trecut reprezinta de fapt, un pas spre viitor. Ce te faci insa cand acest trecut este prezent si viitor pentru mai multe persoane la un loc?
cropcircles a zis,
iulie 4, 2007 at 11:01 am
parerea mea e ca fiecare modelam trecutul atat cat sa ne poata tine pe noi in picioare. si daca nu-l modelam, cel putin il percepem altfel. trecutul e un lucru extrem de subiectiv, tocmai din cauza ca tinem atat cu dintii de el, astfel ca fiecare si-l are pe-al lui, sau, oricum, versiunea lui dintr-un trecut comun.
anizaima a zis,
iulie 4, 2007 at 11:04 am
Ai dreptate insa, eu vroiam sa subliniez faptul ca nu trebuie sa ne agatam de el ca sa ne poata tine in picioare. Mai mult este o chestie bolnavicioasa sa te agati de trecut, fie el si unul modelat. Ce ar trebui sa ne tina in picioare ar fi viitorul si in nici un caz, trecutul!
cropcircles a zis,
iulie 4, 2007 at 9:34 pm
Da, ai dreptate. Si din pacate, noi, romanii iubim mult trecutul din punctul asta de vedere. Orice esec ne e justificat de comunism, fie el personal sau colectiv. Plus ca daca vrem sa ne autogadilam orgoliul, invocam realizarile marete ale Romaniei de alta data. Trist.
Emma a zis,
iulie 6, 2007 at 1:23 am
Putin mai mult accent pus pe prezent n-ar strica. Bun, trecutul e genial, mirific, ne intoarce cheita si ne impinge in fata. E inegalabil cand, cu ajutorul lui, stim exact cum arata si cum se simte prezentul, sau, na, viitorul altcuiva. Dar…cine vrea sa petreaca mai mult de 5 - 10 minute comparand timpurile verbale personale cu ale altcuiva?
Cand se face verde de patru ori inainte sa traversezi strada, deja ceva parca nu mai e bine.
(Si nu, nu zic ca ar fi cazul cuiva “de fata”. Ii ipotetic vorbind. Totusi, stiu ca la mine nici nu tre’ sa se faca verde ca sa trec. Pardon, aluzie.)