anizaima

Atat pot sa spun, sau sa mai adaug dupa ce Romania a gazduit azi noapte acordurile vocilor unor monstri sacri. No Comment. Poate doar asta, luata de la un blogger:

“Tata. Are 55 de ani si e cardiac. A stat in soare impreuna cu mine de la 16:00- nu a fost chip sa-l conving sa mergem mai tarziu. S-a sprijinit de gard, fara sa se planga o secunda, desi il vedeam ca prea bine nu ii e. Cand i-am vazut expresia de pe fata la prima explozie de artificii, am inteles de ce.

Am inteles ca pentru el si ceilalti ca el, care ascultau Rolling Stones pe ascuns inainte de ‘89 si care se trezeau la 2 dimineata sa-i vada la tv in 1990, ce s-a intamplat aseara a fost muuuuuult mai mult decat un concert genial. A fost dovada ca, dupa o viata de retrictii, visele pot zbura nu doar de la ei, ci catre ei.” ……

Aş fi vrut să cobor peste umărul tău şi să las soarele să îţi zâmbească. Aş fi vrut să ştii cât de sus poţi să urci, fără ca eu să fiu acolo când vei cădea. Şi aş mai fi vrut să ai puterea să cobori, ori de câte ori, prea plinul înaltului ţi se părea prea greu. Dar cum toate astea erau doar în mintea mea, iar tu nu le-ai putut auzi niciodată, Eu am hotârât că Tu, te numeşti simplu: OM!

Aseară mi-am văzut trecutul
Bătând iar pe la porţi
De parcă nenăscutul
Ar mai putea împinge roţi!
Iar noaptea, în lumina-i sfidătoare
Vedeam urgia unei vieţi
Ce strigă până moare.
Şi ziua, în lumina nefirească,
Vântul se răsucea, nevrând să mai trăiască.

Dar n-am putut să mă întorc
Şi în lumină să înot.
Aşa, ca mai demult, când lumea răscolea
Am strâns şi oblojit, adânca rană-a mea.

Da, i-am trădat şi-am mers tot mai departe
Pentru că lumea mea striga de mult prin şoapte!
Nici brazii cei înalţi, nici falnicele creste
Nu m-au întors din drum, nu m-au făcut să-mi pese.
El a ramas, zidit între coroane şi vechi chingi
Strigând în urma-mi şi făurind iar zimţi.
Din sângele-i amestecat cu lacrimi am cules
O ramură, să-mi amintească ce-am ales.
Şi ochii lui, din zări ascunse mă privesc
Căci pentru El, tot Sânziană mă numesc! 

M-am gandit sa dau nastere unui ciclu de cicatrici sentimentale, in care vreau sa contabilizez urmele lasate in sufletul si in comportamentul nostru de cei cu care ne impartim viata, de cei in a caror companie ne pierdem perioade semnificative de timp si ale caror personalitati si-au lasat intr-un fel sau altul amprenta asupra actiunilor noastre, fie ei parinti, profesori, prieteni, dusmani, iubite etc. Sunt de parere ca fiecare persoana cu care interactionam are un anumit impact asupra noastra, descopar surprins idei, ticuri, gesturi, gusturi sau reactii ramase chiar (sau mai ales) dupa ce contactul se incheie. Acest capitol al vietii mele se numeste simplu “Oameni”.

Subcapitolul de azi se refera la iubirea aia, da, aia de care se vorbeste atat si se spune nimic, aia care ar trebui simtita si traita, nu vorbita, aia pe care ne-o insereaza povestile din copilarie doar pentru a ne aduce mai devreme sau mai tarziu la trista concluzie ca nu exista. E un fel de Mos Craciun al oamenilor mari. Subcapitolul asta se refera la dragoste, la fixuri, la obsesii, la impliniri, la dezamagiri, la copilarii, la senzatii, neplaceri si regrete.

De pe blogul lui Woogie mi-a venit ideea cuantificarii gesturilor, fixurilor si obsesiilor ramase de pe urma fostelor trairi, care acum par ridicole si copilaresti, negandite sau umilitoare, dar care atunci insemnau mai mult decat primii pasi spre luna, leacul contra cancerului si toate razboaiele din lume la un loc. Declaram cu tarie ca nu am ramas influentat, ca sunt suficient de matur si de puternic sufleteste incat sa decid singur ce anume are sau nu are voie sa ma doboare, ce anume poate sau nu sa imi mai trezeasca vreo tresarire. Dar la o analiza mai profunda, nu e chiar asa.

Nu sufar si nici nu suspin la amintirea vreuneia (ma scot din sarite femeile care fac asta, nu suportam sa fiu langa cineva despre care sa stiu ca inca mai plange cateodata la amintirea fostului iubit, la cat de perfect i se paruse totul, consider o pierdere de timp si o suferinta inutila sa imi leg neuronii si clipele limitate de cineva care nu poate uita si nu se poate bucura de ce are alaturi, am fost in situatia asta si m-am lecuit); nu sun pe cineva la nu stiu cat timp dupa ce se termina doar ca sa incerc sa refac un lucru deja terminat; inteleg ce poate sa insemne sfarsitul si nu obisnuiesc sa trag de el; intr-un cuvant, nu raman marcat, de mult nu mai dezvolt obsesii sau resentimente, dar imi raman parti de conversatii, gesturi, idei, tot felul de astfel de mici nimicuri pe care le remarc cu surprindere si care mi s-au integrat in felul de a fi.

Spre exemplu: - nu mai merg de cot pe strada de cativa ani buni cu nimeni, chiar nu suport sa fiu tinut de cot, e o mica fobie stupida, inexplicabila, dar urasc stilul “de cot”, as prefera de mana, de gat, de cap, de picior, de orice altceva, sau poate chiar stilul “liber”, no strings attached; - tresar la auzul anumitor melodii, imi starnesc stari diverse: melancolie, dezgust, tristete, bucurie, caldura; uneori le caut eu, de unul singur, dintr-o tendinta masochista care mi s-a incetatenit de ceva vreme incoace; - am ajuns sa capat o mica alergie la vanilie si la mirosul ei, eu, care inainte eram de-a dreptul innebunit dupa ea; - am capatat si imi dezvolt benevol obsesia jocului cu parul, mai ales inainte de culcare, imi place ca o fata sa il aiba cat mai lung, parfumat si usor de incalcit; - mai am si obsesia mainilor, a degetelor si a antebratelor, a furnicaturilor fine pe care le da pipaitul; - am trecut prin mai multe setari predefinite pe care mi le stabilisem in memorie despre cum ar trebui sa arate dupa fiecare obsesie: de la ideea de bruneta cu ochi albastri (mortala combinatie, dar prea rara, aveam un prof care era de aceeasi parere), trecand pe la blonde (deh, ce sa-i faci, macho sunt eu sau nu?) si ajungand la satene cu parul cret, apoi drept, apoi dracu mai stie…

Inca n-am avut parte de ideea de roscata.(desi ne-am intalnit ieri, intamplator, si tu m-ai intrebat de cand nu ne-am mai vazut, ti-am zis ca de juma’ de an, ai devenit un morcovete inchis cu breton, esti fata serioasa, cine sa populeze mall-ul?, suntem fancy-trendy-cool, ce sa mai zic…) - mai am o problema cu sanii, adica e de preferabil sa fie acolo, nu neaparat in cantitati industriale, dar oricum, femeie, nu snowboard… Unii psihologi ar pune-o pe seama faptului ca am supt la tzatza pana dupa varsta de 2 ani, cica as avea un fel de fixatie orala, poate de-aia imi vine sa o trag de deget pe Shakira afara din afis, dar ajunge cu ciudateniile pe ziua de azi! - mai descopar de vreo 2-3 ori pe an cate un apus de soare perfect, reusesc sa imi fac timp si sa ma desprind de iuresul pe car mi-l impune treptat si fortat lumea inconjuratoare. Mai tii minte apusul? Nu, sigur nu-l mai tii…de ce-ai mai face-o?

Astea ar fi cateva fixuri, sechele ramase ca de pe urma unui razboi din care te bucuri ca te intorci intr-o bucata, dar cu mintea facuta ferfenita si impartita la miile de bucati de carne ramase din camarazii tai nemaiintorsi, la intamplarile prin care ai trecut si care ar fi inuman sa se fi transformat in scrum dupa exploziile care v-au despartit. Si m-am despartit odata chiar cu flori, altadata cu sarutari, sau cu suturi sau cu racnete… Diversitate, ce pot sa spun…

Nu vreau sa para insemnarea facuta pe un ton plangacios, chiar nu e… Vreau sa fie citita vesel, nu regret ce am facut, ci doar ceea ce n-am putut sau n-am avut curajul sau nesabuinta sa fac, iata o lectie pe care am invatat-o exagerat de tarziu si prea scump pe propria-mi piele. Am iubit intotdeauna, nu la fel, nu mai mult sau mai putin, la fiecare am gasit ceva care sa ma fascineze, ceva deosebit, de la un zambet la o idee, de la forma buzelor la cea a sanilor sau a nasului.

Uitandu-ma in urma gasesc amintiri dulci, prea putine decat ar fi trebuit, e drept, dar placute, nu imi traiesc viata in trecut, din fire sunt orientat spre viitor, am devenit de unul singur optimist, sunt mai putin naiv, dar si mai putin deschis in adevaratul sens al cuvantului, am pierdut putin din increderea pe care i-o datorez fiecaruia, dar zilnic ma zbat sa o mentin la cote normale, incerc sa ma strecor prin viata cu inima plina si ochii larg inchisi.

luat de la masca… no comment

Imi amintesc cu placere, la fel ca multi dintre noi, de anumite momente din trecut. Le analizez, imi impart gandurile cu aceste momente placute si, trag cat pot de mult cu dintii de ele. De acestea din urma. Dar atunci cand vine vorba si de celelalte, adica de momentele mai putin placute din trecut, oare ce ne face sa ne agatam cu atata disperare de ele?

O buna parte din ele exista pentru ca noi sa putem exista. Si, cu siguranta ca fara ele, nici noi nu am mai fi cei care suntem acum. Cu bune sau rele, le ducem in spate ca pe o mostenire pretioasa de care nu ne induram sa scapam. Oare ce se ascunde de fapt dincolo de masca aceasta, cu maiestrie construita pentru a proteja ceea ce numim de fapt, trecutul personal? Nimic altceva decat neputinta. Neputinta de a ne alege un viitor si da, daca ar trebui sa recunosc in fata cuiva sunt gata sa spun, ca sa nu mai aruncati voi cu pietre, fac parte din acea categorie care nu este in stare sa isi construiasca un viitor care sa imi poata conferi atata placere incat sa pot uita anumite aspecte ale trecutului.

De ce iubim trecutul? Pentru ca fara o parte din el, acea parte de care ne agatam, viata noastra ar fi extrem de goala. Si iarasi gresim pentru ca in felul acesta, nu numai ca nu vedem toate lucrurile care ne inconjoara ci si trecem cu usurinta peste oameni care ne pot ajuta sa uitam trecutul. Nu mai vorbesc despre cazurile in care trecutul iti ofera, exact ca un drog, acea stare de care ai nevoie pentru a reusi sa zambesti, in ciuda tuturor magariilor care stau agatate de acel trecut. Si uite asa, ajungi pentru unii, prezicator de seama daca incepi sa le spui ca anumite situatii se repeta si se vor repeta, ca anumiti oameni se vor mai intoarce in calea ta. Momentul iti ofera clipa lui de glorie, pe care tu o savurezi pe deplin. Pentru unii oameni, tu le stii pe toate. Dar mai stii ceva ce ei nu stiu: ca tu alimentezi acel trecut, ca tu il chemi si il faci sa vina, ca intr-un cerc din care nu vrei sa scapi nicicum. Tu esti cel care noaptea nu face altceva decat sa se gandeasca cum sa repare greselile din trecut si tot tu esti acela care se invinovateste ca acel trecut glorios este acum scris doar in carti. Dar tot tu esti cel pentru care trecutul nu sta bine inchis ci numai cu capacul pus, atat de neintepenit incat sa-l deschizi ori de cate ori ai nevoie de doza de drog numita trecut.

De asta iubim trecutul! Pentru ca noi, impreuna cu intreaga noastra existenta cotidiana reprezentam acest trecut! Pentru ca noi suntem acest trecut prin prisma caruia, viitorul nu exista!